MOLNÁR Gusztáv
Vremea Românilor
 
Plimbîndu-mă pe Calea Moților, la Cluj, în fața sediului PUNR am remarcat sloganul electoral cu ciudată rezonanță al partidului-fantomă (PNR), condus de Virgil Măgureanu: "Vremea noastră! Vremea românilor!”.

În noiembrie 1989, exact acum 11 ani, am scris despre căderea iminentă a lui Ceaușescu, într-un articol intitulat Minotaurul rătăcit, care a apărut în Magyar Napló, săptămînalul lansat cu cîteva luni în urmă al Uniunii Scriitorilor din Ungaria. La Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, dictatorul român - simțindu-și pesemne sfîrșitul, dar și direcția din care îl amenința - și-a anunțat pretenția pentru Basarabia. A fost un semn clar că și-a pierdut rațiunea sănătoasă, că s-a rătăcit în propriul labirint. În martie 1990 îi primeam deja pe prietenii noștri români cu numărul special al revistei Magyar Napló, dedicat în întregime revistei 22, la centrul de conferințe al Ministerului de Externe Ungar din strada Béla király. Eram tocmai pe cale să consemnăm rezultatele obținute și să stabilim ce avem încă de făcut, cînd irupea în mijlocul nostru, ca o bombă șuierînd gata să explodeze, vestea ciocnirilor sîngeroase de la Tîrgu Mureș.

"Partida națională”, menită să submineze democrația și să salvgardeze elementele mai descurcărețe și mai inteligente ale Securității și nomenclaturii comuniste, în cursul celor zece ani trecuți și-a îndeplinit misiunea: a intervenit totdeauna cu succes - folosind uneori bîtele, alteori mass-media sau microfoanele parlamentului - atunci cînd s-a aflat în fața "excrescențelor periculoase” ale democrației. Fie că era vorba de excluderea foștilor funcționari de partid din viața publică, de privatizarea consecventă și politica pro-occidentală, de drepturile minorităților sau de regionalism, ei totdeauna au făcut ceea ce era necesar și, trebuie să admitem, au lucrat eficient. Și totuși, acum această distinsă societate poate să se retragă de pe scena politică cu un gust amar, nu cu bucuria lucrului bine făcut. Căci munca lor și-a dat roadele, dar ei înșiși au devenit inutili. Se pot întoarce în Tusculanum- ul lor, să mediteze asupra crîncenei opere”.

De acum "mecanismul” funcționează de la sine. Democrația românească s-a transformat într-o structură iliberală, în care orice se poate întîmpla.

Văzînd creșterea aparent irezistibilă a PDSR, la început am crezut că principala și cea mai interesantă trăsătură a acestei noi democrații iliberale va fi dispariția opoziției. Nu așa s-a întîmplat. Pornind de la datele din ultimile luni ale sondajelor IMAS și CURS, ajungem la surprinzătoarea concluzie că rezultatele PDSR și PRM, deci ale partidelor postcomuniste, luate împreună de fapt stagnează (septembrie 59%, octombrie 63%, 4-8 noiembrie 63%, 12-15 noiembrie 64%, 26 noiembrie 62%). În același timp, raportul de forțe dintre cele două partide postcomuniste a trecut printr-o schimbare radicală: de la 49% în septembrie, PDSR a scăzut la 46% la mijlocul lui noiembrie și la 40% la 26 noiembrie, în timp ce PRM în mai puțin de trei luni a înregistrat o creștere de peste 100%, ridicîndu-se de la 10% la 22%.

Din toate acestea putem trage concluzia că baza electorală a blocului postcomunist este comună, dar, ceea ce este și mai important: funcționează pe principiul vaselor comunicante. Scăderea care are loc într-o parte este însoțită de o creștere în aceeași proporție, avînd loc în mod obligatoriu de cealaltă parte. În acest fel pare a se realiza și unul dintre principalele cerințe ale regimurilor politice democratice: omogenizarea politică. Partidele politice rămase în afara acestui mecanism (PNL și UDMR) sînt condamnate la un rol marginal.

Democrația românească a ajuns într-o capcană din care nu există ieșire: cu cît e mai disperată încercarea de scăpare, cu atît mai ucigătoare e strînsoarea ei. Altfel spus: cu cît se va strădui mai tare Adrian Năstase pentru continuarea politicii pro-occidentale (și consolidarea propriei sale poziții de putere), prin alcătuirea unei coaliții informale cu liberalii, cu PD-ul scăpat de Petre Roman și cu U.D.M.R., cu atît va risca mai mult pierderea bazei sale de alegători în favoarea PRM-ului.

Aceeași logică infernală condiționează și relația dintre Iliescu și Vadim Tudor. Cu cît încearcă primul să pară mai european și mai dornic să garanteze continuitatea politicii interne și externe, cu atît mai mult va fi părăsit de cei care nu mai suportă continuarea politicii actuale.

Sistemul politic românesc tradițional, democrația duplicitară, semioccidentală și semibalcanică a eșuat. Se pare că de acum încolo nu avem de ales decît între radicalismul orb al lui Vadim și un sistem politic nou, cu adevărat democratic.

Traducerea: Florica PERIAN
2000.11.11.